Luca 6, 46 – 7, 1

Atunci când reiau acest pasaj scripturistic, al casei construite pe stâncă, îmi vine în minte simpatica poveste a celor trei purceluși: Nif-Nif, mezinul care și-a construit casa din paie, Nuf-Nuf, mijlociul care și-a construit casa din nuiele, și Naf-Naf, fratele cel mare care și-a construit o casă din piatră și cărămidă, pe temelie solidă, cu obloane și uși de stejar. Și pentru că la construcția casei sale a investit timp mult și efort susținut, doar Naf-Naf a scăpat cu viață după, să-i spunem, interacțiunea cu lupul cel rău din poveste.

Parabola caselor construite diferit este ultima parte a predicii lui Isus pe care Luca o redă în capitolul șase al evangheliei sale. Predica lui Isus se termină deci, însă de acum va trebui să fie pusă în practică de ucenici, adică inclusiv de noi: “Oricine vine la mine şi aude cuvintele mele şi le face, vă voi arăta cu cine se aseamănă…”, cu omul care și-a construit casă cu temelie pe stâncă. De aceea putem spune că temelia credinței noastre sunt faptele noastre, acțiunile noastre, modul în care nu doar auzim cuvântul Domnului, ci îl și aplicăm. Asta înseamnă să avem o credință solidă și nu una de formă, fără substanță. În acest sens și Sfântul Apostol Iacob a scris în epistola sa că fără fapte credința este moartă.

Iar când vorbim de acțiuni care să fie cu adevărat temelie a credinței noastre nu ne referim la iconițele electronice animate sau la mesajele siropoase ce se vor a fi spirituale, trimise pe rețelele de socializare; sau la invitațiile virtuale la cafeluță, care se încheie cu urări formale, precum uzitatul: “Doamne ajută!”; sau la nou-intratul și în vocabularul politicienilor noștri: “Așa să-mi ajute Dumnezeu!”. Pentru că iată: “De ce îmi ziceți Doamne, Doamne, dacă nu faceți ce vă spun eu?”. Sau în altă variantă, la Matei 7, 21: “Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui meu”. Repețiția “Doamne, Doamne!” demască patetismul multor creștini ai vremurilor noastre.

Și atunci, care este voia Tatălui ceresc? Și care sunt faptele-temelie ale credinței noastre? Le vom descoperi dacă vom parcurge câteva versete anterioare din această predică a Mântuitorului: să le facem bine celor care ne urăsc și să ne rugăm pentru ei; să îi bine-cuvântăm pe cei care ne vorbesc rău; dacă cineva ne lovește peste față, să întoarcem și obrazul celălalt; dacă cineva ne fură haina, să îi dăm și cămașa; dacă cineva ne ia lucrurile, să nu le mai cerem înapoi etc…

Acestea toate ni se pot părea directive ilogice și așa și este, că ele nu sunt logice, ci supra-logice. Pentru că ele nu aparțin logicii umane, ci logicii lui Dumnezeu care s-a întrupat pentru a fi bătut, și răstignit, și ucis, și nu pentru a riposta. O astfel de atitudine i-logică, ne poate ajuta și pe noi să depășim puhoiul de crize din această lume și să ajungem la fericirea veșnică. Pe această temelie solidă a faptelor și-au edificat viața și credința fericiții episcopi martiri, ale căror chipuri ne veghează parcă de pe pereții catedralelor noastre.

În încheiere, revin la povestea celor trei purceluși. Aceasta are mai multe versiuni, iar cea care îmi place mie este aceea în care Nif-Nif și Nuf-Nuf scapă de lup ca prin urechile acului și găsesc refugiu în casa trainică a fratelui mai mare, Naf-Naf. Trebuie să recunoaștem și noi, cu umilință, că aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu în viețile noastre nu este statornică, ci este mai degrabă ca un foc de paie sau, cel mult, ca unul de nuiele. Și din această cauză, în mijlocul intemperiilor acestei vieți, atunci când credința noastră ar putea deveni tot mai îndoielnică, să ne amintim de casa trainică pe care au construit-o predecesorii noștri – care este credința Bisericii –, în care putem găsi adăpost sufletelor noastre.