Am plecat din Vâlcea acum doi ani de zile pentru a finaliza studiile în București, după pandemie. Până atunci, studiasem la distanță și lucram pentru o publicație locală, unde mi-am și început prima activitate profesională.

M-am născut în Râmnic și am crescut la Mihăești, o comună situată la 15 kilometri sud față de reședința de județ. Părinții mei au insistat ca eu și fratele meu să facem școala la oraș încă din clasa întâi. Și le sunt recunoscător pentru această decizie.

Am făcut naveta cu autobuzul încă din școala primară până am terminat liceul. N-am avut șansa să studiez la unul dintre liceele de top din oraș, dar am avut noroc de o educatoare pasionată și câțiva profesori conștiincioși pe parcursul școlii.

Îmi amintesc, cu părere de rău, autobuzele cu care mergeam la școală. Până să finalizez studiile gimnaziale încă circulau niște autobuze din anii ’70, aduse din Vest la o oarecare mână. Erau lungi, roșii și găurite în tot felul de locuri. Numai gecile groase și glumele proaste ne țineau în frâu, fără să le băgăm în seamă.

Am văzut tot felul de întâmplări pentru cei 12 ani petrecuți în autobuze. Am văzut oameni care se băteau, bătrâni prea bătrâni pentru navetă, oameni care acum nu mai sunt și prea multe anotimpuri schimbate, țintind ochii pe geam.

În clasa a 9-a aveam ore de după amiază, iarna plecam pe noapte spre casă. Mergeam la capătul liniei, la sediul ETA, căci era aproape de liceul unde am studiat, și mă așezam pe unul dintre locurile din spate. Avem o pereche de căști cu fir care funcționau doar dacă învârteai cum trebuie mufa.

Acasă, la Mihăești, ne strângeam seara la vorbe la stadionul din comună. Era printre puținele locuri unde aveam și bancă, unde puteam să ne cumpărăm de vreo 10 lei tot felul de prostii, stând de vorbă până seara, iar apoi fugeam înapoi acasă cu bicicleta.

Serile de vară erau pe gustul meu. Pe undeva în proximitatea stadionului din Mihăești, stăteam de obicei în apropierea unei pajiști verzi. Era răcoare și bătea vântul. Priveam de obicei, în liniște, un apus asemănător cu cel din fotografia articolului. Nu știu să explic senzația de atunci, mă simțeam transparent și eram atât de liniștit că nu mai aveam nevoie de nimic. Știam că totul va fi bine, mă gândeam în acele momente la viitor, mă gândeam chiar la acest moment. Nu specific, dar știam că voi face ceva, pe undeva, cu cineva. Viitorul era cert, doar detaliile aveau să facă diferența.

Cred că de asta îmi place când e seară, când plouă, când ninge, când e înnorat, când bate vântul. Se întâmplă ceva, față de momentele plictisitoare când este doar soare. De soare aveam cu disperare nevoie, încă am, dar momentele cele mai dulci erau în lipsa acestuia.

Pe la sfârșitul liceului am cunoscut grupul de prieteni din care fac și acum parte. Am devenit cercetaș și aveam să descopăr partea spirituală, pe care o practic și astăzi. Mi-am întâlnit prietenii la o biserică din apropierea sediului Vămii. Mergeam de obicei joia, când aveam activități caritabile, apoi joia s-a transformat în duminică și duminica într-o viață.

Acum că-mi dau seama… m-am apucat să scriu câteva lucruri pozitive despre Vâlcea și am ajuns să scriu tot felul de prostii, amintiri și momente pe care le țin în mintea și sufletul meu. Nu știu ce m-a format, nu căutam nimic niciodată.

Pare că am făcut parte din peisaj și cam atât. Lucrurile pozitive pe care am vrut să le scriu probabil că astea sunt. Aceste momente au fost atât de definitorii pentru mine că deja le iau de-a gata, nu-mi mai dau seama dacă sunt pozitive sau doar neutre.. niște momente pierdute în timp.

Nu înțeleg ce mă leagă de Vâlcea, în afară de familia mea. Nu înțeleg de ce un loc, care nu mi-a oferit aproape nimic, care m-a împins către capitală, mă cheamă aproape în fiecare weekend înapoi.

Chiar îmi place la Vâlcea, județul e amplasat într-un cadru natural de excepție, având locuri minunate de descoperit, la tot pasul. Totuși… ce pot spune despre acest județ, din această perspectivă teribil de subiectivă, că ar fi pozitiv?!

O copilărie în anii 2007-2016 înseamnă o senzație unică de care noi, cei din timpul acela, nu vom scăpa niciodată. Nici nu vrem să scăpăm, dar nici nu putem s-o schimbăm, nu putem să ne gândim pozitiv la aceasta. Sunt doar amintiri pe care le-am trăit cu bine pentru că așa ne-am așezat locul, pentru că așa ne-au susținut familiile.

Chiar dacă am trăit vremuri libere, chiar dacă am trăit copilăria în democrație, ceva gol era în aer. Probabil un gol mai mic, dar același, pe care l-au trăit și cei din anii ’90. O Românie liberă, dar goală sufletește.

Iată, ce ironic – scriu acest text pentru publicația pe care am fondat-o chiar în Vâlcea, pentru Vâlcea, gândindu-mă că nu pot scrie nimic pozitiv.

Ce mă fac eu? Nu mă pot despărți nici până acum de Râmnicu Vâlcea, de Mihăești, la aproape 23 de ani. Deocamdată nu mă pot deconecta complet, simt că trebuie să dau ce nu am primit. Să știu că cei mici vor crește mai bine decât mine, într-o țară la fel de liberă, dar cu un suflet mai mare.

Iată, deci, concluzia – un lucru pozitiv despre Vâlcea este viitorul pe care-l așternem pentru tineri. Știu.. nu e foarte palpabil, și nici măcar nu s-a întâmplat încă, dar este un lucru la care putem contribui fiecare. Ce pariu prostesc, ce motiv de fericire pentru cei care visează. Cât de naiv să fii să-ți pariezi energia și timpul pe un lucru care nici măcar nu există?

Dacă ne străduim să schimbăm lumea în care cresc cei mici poate vor fi împliniți sufletește și deconectați de loc, gata să înfrunte orice provocare din lume.

Nu știu ce faceți, cu cine votați, dacă respectați regulile din trafic sau dacă zâmbiți când ajungeți la casa de marcat, dar vă rog să nu renunțați din a face Vâlcea un loc mai bun pentru cei mici. Liderii de comunitate se pot naște în orice zi, în fiecare zi.